duminică, 30 iunie 2013

"Pelerina" - Diana Alzner



Inca din primele zile dupa ce ne-am cunoscut in 1 iulie 2010 , si fara sa stiu ca Diana Alzner este scriitoare - am vorbit impreuna despre dorinta mea de a ma stramuta, nu numai in Capsula Timpului, ca spatiu de conservare a la long, in cazul in care, Biblioteca Lumilor, nu ar fi o realitate a universului ci o inventie a visatorilor, dar si in memoria ei, in parte, desigur, insa cine era ea pentru mine, si cine eu pentru ea, in  perioada aceea?
*
 Ideea de a scrie  impreuna, era doar in mintea mea pe-atunci, eu eram "scriitorul", doar scrisesem "Tunel sub lume" in 2008, in care Cronovizorul, apare ca realiate obiectiva, nu doar ca aparat imaginar, dar de-a dreptul uzual, cum il intalnim in povestirea "Pelerina".
*
"Pelerina" isi desfasoara actiunea in timpul viitor. Diana descrie in povestire o biserica de secol douazeci, reconstituita in detaliu in acel viitor sumbru. Reconstructia are dimensiuni adaptate timpului, o biserica in care te intampina, picturi  din suita "Madonna Oriflamma " de Roerich, din care redau si eu doua, pentru ilustrarea comentariului.



 Esti intampinat sa patrunzi,  cu indemnul  "Intrati cei ce auziti chemarea!" Un "sacerdot" cu masca mieros-pioasa, iti prezinta serviciile divine oferite : "absolvirea de erori trecute si viitoare, contactarea pesoanelor decedate, consultari astrologice complete". Nu-i de mirare ca Dirina, eroina povestirii, are un recul in momentul in care vede ca la adresa unde a trimis-o iubitul ei Shugun, cu o misiune care ii poate absolvi de orice griji, atat in viata, cat si dupa moarte, ea are un recul. Dar "sacerdotul", informat despre mandatul cu care a venit Dirina, ii face cunoscuta si oferta de servicii "subterane" : " realizarea de conturi noi, de conturi-clona, inlocuiri de conturi, oferta de buletine probabilistice pentru persoane si evenimente - si aici, imi vine in minte romanul "Vanzatorul de trecuturi" de angolezul Agualusa, citit intr-o perioada in care  colaborarea noastra se lovea de dificultati independente de noi, Diana, ceea ce s-a dovedit ceva vremelnic, caci totul este vremelnic, chiar si  comunicarea INSUFICIENTA - inchirieri si vinderi de domenii virtuale in toate sistemele, extragere de date confidentiale.




 Dar ceea ce doreste Dirina, este o interventie in trecut, cu modificare de date, si vom intelege pe final, ca dorintele sale se extind in asemenea masura, incat putem avasa ideea ca ea a venit la "sacerdot" sau ce va fi fost Lengren, personajul pe care l-a contactat la biserica trimisa de Shugun, pentru a fi primita si servita, incat pot avansa ideea ca DIRINA ISI DOREA DE LA ACEASTA INTALNIRE, TOTUL.
*
Chel, slab, subtire,  si palid, suferind de depresie cronica, Lengren pare a-si petrece mult timp in CONVERITIZOR, nu las neexplicata aceasta licenta verbala a Dianei, ii vine randul mai la vale. Oare de ce, din moment ce detine un obiect cu valoare insetimabila?
*
Lengren dispune , in mod cert, de mijloace de plata, o dovedeste faptul ca pentru a-si trata depresia, si-a construit, o  camera cu lumina calda  , naturala, care a uimit-o pe Dirina cand a patruns in ea. Pentru aceasta, a cautat vreme indelungata un specialist care i-a reglat o oglinda de mare inaltime, montata in acest scop.
*
Cateva cuvinte despre lumea din zilele Dirinei  -  sa incercam sa intelegem ceva din una dintre reclamele vremii : " AVETI NEVOIE DE MAGIE PENTRU A FI FERICIT!  FOLOSITI METODA SUPREMA SI EFICIENTA, CONECTATI-VA ACUM !"
Dirina este conectata mai tot timpul la Biblioteca, dar aceasta se poate, numai daca detii conturi valide. Daca nevoile ii cer sa paraseasca contactul si sa patrunda in lumea reala,  "lecturile si turismul virtual" realizate in zilele in care avea contul valid o fac sa nu se simta nici  in cele mai exotice locatii.
*
Dirina detine un APARAT PERSONAL, se poate conecta cu el pe Mobile, pentru a afla unde se afla,  poate obtine un consult rapid pentru idetificarea persoanei cu care este in contract - asa l-a putut identifica pe Lengren - infine, aceasta este aparatul care a informat-o ca nu mai are conturi valide, fapt ce o determina sa plece din casa, sa intreprinda ceva in interes personal, dar pana la urma, vom vedea ca nu a intreprins o actiune individuala, ci  impreuna cu iubitul ei, Shugun.
Pentru a putea evita APARATELE de IDENTIFICARE, avea nevoie de o piesa optica dotata si o retina apartinand unei persoane care se poate deplasa fara risc sa fie retinuta. Traficantul Bob, ii ofera piesa dorita, realizata din retina unui copil capturat de curand. Ce-i drept, ea nu se poate deplasa cu "automobilele ce gliseaza la inaltime", caci ar fi mai usor idetificabila. se ma folosteste si de un drog, LIPPO, care sa-si ascunda gandurile.
*
Inca ceva despre lumea Dirinei, cea cu muschi atrofiati datorita indelungatei conectari : atmosfera din cartiere este imbacsita, primaria asigura filtarea aerului doar vreme de una-doua ore pe zi.
 Pentru conturi putine, oamenii muncesc zilnic, in fabricile care fumega la orizont, si in plus, femeile fara conturi valide sunt obligate sa procreeze, unii oameni pot sa zaca vesnic prin cotloane, fara sansa de a se conecta in veci. 
Mama Dirinei, dupa o viata de munca grea, are o pensie mizerabila, care ii permite sa se conecteze numai odata pe luna, in rest, trebuie sa ia TERPEXIN si sa hiberneze in convertorul rece.
 Asa ceva nu accepta Dirina, si pentru a nu pierde conectarea este gata "sa omoare, sa dea foc, sa stearga avatarurile celor mai buni prieteni", cu alte cuvine, orice.
*
Iata povestea ei, care o face sa depinde la Pelerina, pentru a nu pierde sansa unei casatorii cu fiul unui senator, care i-ar asigura pe viata validitatea contului. 
 CU SAPTE ANI IN URMA A PARTICIPAT LA REVOLTA VERZILOR SI A ARUNCAT CU PIETRE IN CASA UNUI  SENATOR. TIMP DE DOUA ZILE LA RAND, O ORA INTR-O ZI, SI INCA DOUA IN ALTA.
 Actiunea ei poate fi evidentiata cu ajutorul CRONOVIZORULUI, un aparat foarte raspandit cu ajutorul caruia oamenii, in loc sa cerceteze trecutul, isi spioneaza unul altuia faptele trecute. Cronovizorul, descoperit de un visator numit Ernetti, poate fi ocultat cu ajutorul Pelerinei, aparat care distorsioneaza lumina, si genereaza o gaura in evenimentele trecute, in care ascund o perioada si  desfasurarea lor. Evenimentele nu pot fi sterse, trecutul nu poate  modificat, iar martorii care le tine minte, le pot da in vileag. Dirina are nevoie ca cele trei ore din trecut sa fie ascunse, pentru a putea fi acceptata ca sotie pentru fiul senatorului, iar Lengren este dispus sa o ajute pentru zece la suta din beneficiu. 
Asadar,  el crede povestea Dirinei, in timp ce ea se perpeleste de nevoia de a ramane singura un moment. Cand Lengren i-a cerut coordonatele datelor de ascuns sub Pelerina, si a iesit cu placuta pe care i-a inmanat-o, Dirina nu isi poate reprima dorinta sa-si exprime starea de usurare : " Slava Sfintelor Incepatorii si Tronuri", bine gasita expresia, Diana!
 Si iute de tot, ea isi injectateaza Lippo.  Deja Lengren era cat pe ce sa-i desluseasca gandurile reale, peste care Dirina si-a suprapus povestea care sa o faca credibila.
*
In scurt timp Lengren a revenit cu discul de UNUNSEPTIUM, o farfurie mare de argint, palavragind despre Ernetti,  care a demonstrat ca lungimile de unda ale evenimentelor trecute nu pot fi distruse, deci Pelerina nu poate sterge evenimentele, ci doar le ascunde. El a deschis pupitrul, a cuplat discul intr-o mufa, a tastat parola, iar Dirina a tras cu phaserul in el, omorindu-l. Dupa care, ea s-a conectat la aparatul personal si l-a anuntat pe Shugun ca se afla in posesia singurului disc de Ununseptium de pe continent, ca afacera pelerinei temporale le apartine,  si
 VOR FI BOGATI, SI VOR RAMANE ACTIVI IN SISTEM CHIAR SI DUPA MOARTE.
Dirina a scos farfuria din mufa, APOI A MODIFICAT PAROLA DE ACCES. Era ingrijorata de faptul ca Shugun era  capabil sa faca orice ca sa detina puterea, si prefera sa face ea regula jocului.
*
Pe mine - inafara faptului ca o gasesc formidabila - povestirea "Pelerina" a scriitoarei Diana Alzner m-a speriat.

Diana Alzner - Pelerina - Aici

Parintele Arsenie Boca


joi, 27 iunie 2013

K.O. Ultima repriza - Diana Alzner



Gogea Mitu avea 22 de ani si 2,42 metri inaltime in momentul mortii, suferea de GIGANTISM, aceasta boala se datoreaza unei hiersecretii de formon somatotrop hipofizar, nici macar nu sunt un comentator "destept", sunt medic, puteam sa nu evidentiez asta?  In povstirea " K.O.Ultima repriza", a Dianei Alzner, Gogea Mitu se mai afla, imblsamat, in sertarul frigiderului de la morga laboratorului doctorului Solomon Levi, care-i era medic curant in momentul mortii, si dupa spusele acestui personaj, Gogea Mitu, avand organismul slabit, ar fi incetat din viata in urma unei pneumonii. Suntem la mai multe decenii de la moartea gigantului, in prezent dr. Solomon , personajul Dianei Alzner, face experimente de avangarda in genetica, pornid de la ideea ca regulile de combinare a nucletodelor la nivelul codului genetic sunt intocmai ca si in limbaj. De fapt studiile doctorului sunt de adancime, el aplica in experimente principiile MEMETICII, ca stiinta a modelelor evolutive de trasfer al informatiei, ideea sa fiind aceea ca amintirile oamenilor sunt stocate in memoria fiecarei celule a organismului, la nivelul ADN-ului, ceea ce inseamna ca detinand ADN de la un om din lumea antica, putem recupera cu un player potrivit, memoria sa. Aceasta memorie nu numai ca este transmisa genetic, astfel incat amintirile inaintasilor sa ajunga la  descendenti, dar poate fi grefata si altor indivizi.
*
Am spus destul despre "aparatul tehnic"  ales de Diana pentru aceasta povestire, ceea ce vreau sa subliniez, este faptul ca in 28 iunie 2011, la publicarea ei - iata, maine se vor implini doi ani de la eveniment - eram in perioada de dupa  primirea  pasaportului pentru MAGONIA, transferat par hazad  pe o planeta recent terraformata, unde am avut parte de trairi psihedelice , despre care nu mai vreau sa vorbesc.
*
Ceea ce ma intereseaza, este sa amintesc iarasi despre casa de pe Strada Fericirii nr. 17 din Cluj, al carui gard cu poarta de lemn il voi privi in 26 iulie, amintindu-mi de doctorand in lingvistica Claudia Tratner din Praf Minune, de alta studenta in Litere, care azi este scriitoare si de Irina, pe care o cauta iubitul ei, Vlad Ionescu, in care fusesera grefate si amintirile gigantului Mitu Gogea, mort la 22 de ani, va sa zica, Vlad o cauta pe Irina, iubirea  vietii lui, cu un cutit in mana, imaginandu-si despre clipa ei de pe urma : "NE VOM SUDA OASELE, VOI SORBI PRIVIREA MORTII, ENERGIA INTUNECATA DIN OCHII EI"
*
Legat de pat in ceasul mortii, Gogea Mitu credea ca fusese imbolnavit de medicul curant si nu isi dorea decat sa se ridice si sa plece acasa, iar dupa moarte, singura sa speranta era sa i se acorde, prin Vlad Ionescu, caruia doctorul Levi i-a  grefat memoria gigantului, sansa unui ultime reprize : aparent, o si castigase, caci povestire incepe cu scena in care Vlad,, studentul in medicina, devenit constient de imoralitatea si pericolul reprezentat de experimentele de transfer al amintirilor, i-a inoculat lui Levi Solomon un ser letal. Numai la , la gazda Irinei, pe strada Fericirii, unbde s-a dus Vlad sa intrebe de ce l-a tradat iubirea vietii lui, dandu-l pe mana doctorului in chip de cobai, l-a asteptat nu numai explicatia acesteia, ca nu l-a tradat ci a contribuit ca el sa devina primul dintre cei ce cunosc tainele trasferului de memorie, ci si intreaga ecipa a lui Levi, a urmat injectia in gat si depunerea lui in setarul de la morga, in care se vedea, in cosmare repetate, inchis de viu.  Ultima impresia a lui Vlad, este dim momentul in care un individ in halat alb inchide sertarul de la morga in care se ala el.
*
Nu voi insista asura trairilor bizare ale personajului grefat cu memoria gigantului, ceea ce vreau sa evidentiez, sunt doua povesti de dragoste :Doctorul Levi era sotul matusii Irinei, asa se explica prezenta ei in echipa medicului, desi era studenta la Litere. Poate asa se explca nu numai cooptarea lui Vlad in echipa prin intermediul ei, pe post de cobai uman, dar si faptul ca au ajuns sa se cunoaca dupa o discutie, aparent intamlatoare pe banca unui parc din Gradina  Botanica. Irina ii povesteste " Solomon Levi este sotul matusii Elvira. Nu locuiesc impreuna.  S-au certat de multi ani, nu isi vorbesc, dar nu se pot desparti, INCA SE IUBESC SI DUPA CE- AU IMBATRANIT AMANDOI"
*
Trebuie sa vorbesc despre iubire si tradare. Sa vedem cum prezinta autoarea ,cuplul Irina Moldovan - Vlad Ionescu : "Nu se saturau nicodata sa vorbeasca, desi Irina era de parere ca la un moment dat IN TOATE CUPLURILE SE ASTERNE TACERA SI PLICTISUL". "Nu ma voi plictisi niciodata de tine", ii promitea solemn Vlad, dar Irina radea neincrezatoare.
*
Imi place felul in care imparte Irina barbatii : "oameni-revista", atractivi peste masura, pe care nu-i lasi pana nu-i devorezi, Ceea ce imi aduce aminte de expresia "foc de paie". Si "oamenii- carte", profunzi dar nu intotdeauna inspirati, oameni bine intemeiati, cu care poti duce o relatie AD INFINITUM ... Ia sa ne gadim si la barbatii-ziar, barbatii - hartie -igienica, barbatii - hartie de impachetat si alte categorii ..
*
"Esti o splendoare, imi doresc sa fiu cu tine toata viata", ii spunea Vlad Irinei. "Casatoriile sunt banale, domnule", suna raspunsul. "Vreau o unire de taina, esti EXPERIENTA MISTICA A VIETII MELE", "PRIN TINE INTREVAD O ALTA LUME", "Voi lua fiecare oscior al tau si-l voi suda de al meu" - iata, regasesc si aici "RITUALUL OASELOR", cu emotie in incantare.
*

"Tu cunoasti toate cotloanele fapturii omenesti, mai poti crede ca omul este o minune, poti respecta misterul pe care-l poarta in sine orice faptura, mai poti crede in suflet?", aceasta este preocupaea Irinei in ce-l priveste pe Vlad, medicinistul.
*
Imi place sa-l vad pe Vlad pe treptele Sinagogii pe pe Horia, nu departe de Anticariatul SAN Francesco, si de Facultatea de Litere, in drum spre Strada Fericirii, la iubirea vietii sale, de unde va ajunge in sertarul de la morga. Acolo ne-am pozat odata cu fiul meu, doctorul Veres Florin ne-a fotografiat, dar drumul nostru trece prin mistere si taine intunecate, numai in calitate de citirori, n'est pas mon ami?
*Irina  avea mereu in poseta cate un volum de versuri. Acum, la ultima intalnire, cartea de vrsuri este pe masuta. Vlad intinde gatul si citeste : PE MINE CAND M-AI FACUT  LACAT LA CE POARTA M-AI PUS,  CE-AI INCUIAT DE MINE SI DE CINE?
*
"Irina, intrebarea este de ce ai ales sa ma sacrifici?", "Nu te sacrific, TU ESTI ALESUL, Vlad, esti primul om care va vedea, care va intelege. ( ...)  Ca sa putem intelege viata, evolutia, trebuie sa intram in memoria adanca a fiecarei specii Si am reusit, uite, acum, tu il cunosti pe Mitu " 
*
Amintirile lui Gogea Mitu fusesera grefate in Vlad, totul, visele lui, amintirile, iar el le retraise ...
*
DIANA ALZNER - K.O. Ultima repriza : AICI

Ilustrz postarea cu volumul "Un riu pornit din Eden" (Codul genetic, computerul si evolutia speciilor) de Richard DAWKINS, pentru ca Diana amintesc despre autor in povestire.



miercuri, 26 iunie 2013

Credit restant - Diana Alzner



  In povestirea "Credit restant" a Dianei Alzner, constatam inca de la inceput, ca ne confruntam cu o lume anormala, este ceva mai rau decat "E'un mondo difficile", cum zice Tonino Carotone. Cerul este ca o pinza decolorata, uitata la uscat, de ani de zile nu a mai fost vazut cerul senin. Aflam ca nu mai exista animale salbatice, intre punctele de reper a doi fugari, aflam despre "livada parasita de langa abator",  apoi despre "cabana arsa". Ni se povesteste despre fugari  vanati de snifferi, cu ajutorul unor motoare de cautare, fugari care  pentru a se hrani, cauta intre gunoaie, la concurenta cu haitele de caini salbaticiti, riscand sa le devina victime. Ce se intampla in aceasta lume, de ce, intr-o zona restransa avem si cabana arsa, si livada parasita, si haite de caini salbaticiti ? Imi vine in minte romanul nobeliatului pentru literatura William Golding, "Imparatul mustelor", in care niste copii care zburau cu avionul spre o tabara de vacanta, au esuat pe o insula, pilotul a murit, si singuri, fara adulti intre ei, se intrebau ce s-a intamlplat, ce evenimente au produs acest accident, si ideea ca a avut loc o conflagratie s-a conturat inca inainte ca un mort purtat de o parasuta sa aterizeze pe insula. Ce au facut apoi copiii  aceia este alta poveste, poate vei imagina si tu o asemenea poveste postapocaliptica, Diana, poate ca o vom scrie-o impreuna.

*
Ceea ce mai stim despre lumea Dianei, este faptul ca puterea s-a concentrat in mainile bancilor, ca datornicii si chiar copiii acestora devin proprietatea bancii si sunt folositi fie pentru alimentarea bancilor de organe, fie pentru vinzare, in cazul copiilor care au sansa sa fie adoptati. Si ca, bancile nici nu se straduiesc sa-i opreasca pe datornicii, care, deveniti proprietatea lor, aleg sa fuga ; cu atat mai bine, caci se hranesc o vreme prin mijloace proprii, iar la momentul in care este nevoie de "piese de schimb" din corpul lor, pentru cumparatori compatibili, motoarele de cautare ii gasesc fara probleme. Asa s-a intamplat odata, cand Tibi si Tina, care iesiti din randul lumii datorita creditelor pe care nu le puteau achita, si fugiti pentru a-si cauta libertatea, au fost surprinsi de motoarele de cautare : snifferii l-au luat doar pe Dan, companionul lor - prelata acestuia le-a ramas celor doi - iar ei au fost ignorati, inca nu se ivisera cumparatori pentru viscerele lor.
*
Toamna a trecut si urmeaza o iarna grea, in care Tina si Tibi nu ar putea supravietui daca nu ar putea hiberna precum animalele. Tibi pregateste un culcus vegetal pentru amandoi, iar prelata ramasa de la Dan se dovedeste de folos.
*
Cum au ajuns, femeia si barbatul, in situatia disperata in care-i gasim?
*
 Tina fusese sotia lui Robert, aveau impreuna doi copii, un baiat  si o fetita, tatal a contractat un imprumut din care au cumparat un apartament, si avea si o asigurare in caz de moarte, din care se putea plati rata la imprumut. Soarta oarba a facut ca Robert sa moara de tanar, si femeia sa fie incapabila sa-si plateasca ratele la credit, caci societatea de asigurari a folosit rezultatele analizelor de sange impotriva intereselor clientului lor, considerand ca era drogat si accidentul in care si-a pierdut viata a fost din vina lui. Baiatul Tinei a fost infiat, fata a fost dusa cu ambulanta, iar zvonul public spunea ca cei dusi cu acest mijloc sunt luati pentru  organele lor. Uneori, banca nu se multumea cu atat, si de teama sa nu-i fie luat vreun organ, Tina a ales sa fuga, ramanand cu regretul de a-si fi abandonat copiii. Fiul lui Tibi, Sorin, a fost mai norocos caci Tibi, neputand sa-si mai achite ratele la banca, a divortat de Sonia, pentru ca familia sa sa nu devina proprietatea bancii, si a ramas la mama lui, care s-a recasatorit la scurt timp dupa fuga lui sa, catre libertate.
*
 Tina era mai batrana decat Tibi, el nu o vazuse niciodata in zilele cand era frumoasa, acum, ea avea circa patruzeci de ani,  era cu hainele flendurite, parul nespalat, "sleampata si dusa cu pluta", dar Tibi a inteles ca 
"DRAGOSTEA N-ARE A FACE NICI CU VARSTA, NICI CU FRUMUSETEA, NICI MACAR CU TICNEALA". Tina era blanda si tandra, si pentru aceasta merita sa fie iubita.
*
 Sa fi gresit Robert, imprumutand atat de multi bani, cu consecinte atat de dramatice din cauza creditului restant ? ", se intreba TINA . Cred ca tot Tinei ii apartine si aceasta reflectie :
" DACA SPUI CA IUBESTI PE CINEVA, SI NU POTI FACE NIMIC PENTRU OMUL ACELA - DRAGOSTEA TA NU E DRAGOSTE, CI MINCIUNA" Aici, este mai mult de reflectat, cred ca este un gand nedrept, nascut din disperare.
*
Care era speranta celor doi ? Sa treaca iarna, dupa care sa-si gaseasca salvarea dincolo de munti, asadar, mai exista sansa unui ultim taram, sansa unui refugiu.
*
Inca din zilele dinaintea falimentului, Tibi stia ca sunt destui oameni care folosid un  mediacament, HIBERNOL, isi petrec iarna precum animalele din vizuini, hibarnand, caci desi medicamentul este scump, tot este mai rentabil decat sa plateasca cheltuielile sporite  de intretinere pe timpul iernii. Ultima speranta a perechii de fugari, era sa se ascunda in culcusul lor, sa ia medicamentul si sa astepte primavara.
*
Imi amintesc de personajul lui Korujdiev din "Livada cu Mierle", este un alt om care astepta primavara, intr-un sezon oarecum mai bland decat cel din povestirea Dianei Alzner, "Credit restant". Iata :

"Una din ultimele mele seri in livada cu mierle este pe sfarsite. Ziua de toamna a fost insorita si linistita, s-a scurs pe neasteptate. A fost inca un cadou al zilelor care preced iarna. La sase si jumate este intuneric si frig, iar eu scriu acoperit cu o patura. Ma opresc cate odata, ca sa visez la primavara. Gandul meu sare peste iarna cu o agilitate de necrezut, ma vad cum scriu aici, intr-o zi de aprilie "
*

Este ultima seara a lui Tina si Tibi de dinaintea somnului lung : ea a reusit sa gaseasca niste ciuperci, in ciuda faptului ca toamna tarzie era deja geroasa, iar el, niste paine, la gunoaie, fiecare expunandu-se riscului. Aveau si ceai de maciese. Isi doreau sa nu fie prinsi chiar acum, cand hibernarea urma sa-i duca catre primavara si salvare, calatorind peste munti.
*
Tina se intreaba ce ar face Robert daca ar intalni-o pe Sonia in Uniune, ar parasi-o pentru fosta sotie? Cunosc acest tip de intrebari alunecoase, parca si Tibi le cunoaste, caci raspunde bine : nu faptul ca Sonia este casatorita cu altul AR FI IMPEDIMENTUL SA SE INTOARCA LA EA, ci adevarul ca o iubeste pe Tina.
*
Apoi cei doi isi imagineaza cum vor trece muntii la primavara, cand vor iesi din hibernare, si vor ajunge in Uniune, vor munci, vor pune ban peste ban, isi vor cumara o camera a lor - nici nu se poate spera mai mult - "in fiecare luna vom cumpara o carte si serile le vom petrece impreuna citind pe rand cu glas tare", "cand o sa citesti tu, o sa pun capul pe umarul tau, si o sa inchid ochii, dar n-o sa adorm", "asa citeau mama si tata, ti-am spus?".
*
Barbatul ii da femeii ultimele sfaturi, ii spune  ca sub un bolovan se afla ruxacul cu lucruri, iar Tina il asigura ca nu va merge fara el, nu va comite a doua oara eroarea facuta cand si-a lasat copiii luati de cei de la Banca. 
*
"ORICE AR FI, RAMANEM  IMPREUNA SI VOM AVEA ACEEASI SOARTA."
*
Ceea ce nu stie femeia, este faptul ca este o singura doza de Hibernol, care sa ajunga pana la primavara, si barbatul, avand doza insuficienta, se va trezi in toiul iernii, si are un singur pesmet pentru supravietuire.  Ca o va supraveghea pe Tina cate zile il vor tine puterile, dar nu-si face iluzii pentru sine.   Tot ce ii mai ramane, este sa viseze la serile in care ar fi citit impreuna, in camera lor.

Diana Alzner - "Credit restant" - AICI



Un mic citat din Kurt Vonnegur jr. , din "Fii binecuvantat, domnule Rosewatter" :

"Va las voua, camarazi ci cetateni, si mai ales nemuritorului Kilogore Trout aceasta misiune :
CUGETATI LA CAILE ABSURDE PRIN CARE CIRCULA BANII IN ZIUA DE AZI,
iar apoi,  nascociti cai mai bune."



Mario Vargas Llosa - "Conversatie la Catedrala"



CONVERSATIE LA CATEDRALA

luni, 24 iunie 2013

Intalnirea dintre civilizatii


"Vocile lor le aude Lafko, vocea sondorilor, a observatorilor, inca inainte de a zari corabiile. A recunoscut vocea omului desi se credea singur pe pamant, fiindca de mii si mii de ani incoace, nimeni nu s-a mai aventurat pana aici. Ii trebuie o sfortare uriasa pentru a o admite dupa atatea secole de singuratate. Creierul il doare atat de tare, incat e nevoit sa lase rama o clipa, pentru a-si strange tamplele intre maini. Ceea ce era cu neputinta de cuprins cu mintea isi croiete drum lob cu lob, producand iremediabile deteriorari. Si este doar inceputul. Fiindca pe acsti oameni inca invizibili, care vorbesc intr-o limba necunoscuta, si-i imagineaza dupa propriul lui chip, intr-o barca asemanatoare, la nivelul apei, vaslind de-a lungul tarmului. Nu cunoaste alt fel de om. Memoria lui amuteste in acest punct.Chiar si indepartatii chonos, de la nord de golful Penas, care au fost ultimii sai dusmani la sfarsitul marelui mars, semanau leit kaweskarilor si construiau aceleasi barci. Or, ce vede el, Lafko, de dupa micul cap care ascunde stramtoarea?
O BARCA, SIGUR, DAR MONSTRUOASA ! "
 
Jean Raspail - Cine insi aminteste de oameni

Un strain vegheaza in turn

Jean Raspail - Cine isi aminteste de oameni


"S-au scurs cinci mii de ani si el nu a facut nimic. Asa a fost sa fie. El este Lafko, fiul lui Taw, fiul lui Lafko. Cu el, in aceeasi barca si sub acelasi tchelou, Wauda, femeia lui, si Yannoek, Yerfa si micul Tonko, Tsefalok si Kostora, si alti cativa... Sezand chirciti pe calcaie, razuiesc oase de balena pentru a obtine din ele aceleasi harpoane, scobesc aceleasi trunchiuri de fag pentru a-si mesteri aceleasi barci si canta mereu aceleasi cantece pe aceeasi nota unica si continua, cantecele vietii, cel al sobolanului, al paianjenului, al focii care mugeste pe stanci sau ale lui Palpal, papagalul, si, totodata cantecul mortii : AKWAL ASWAL YERFALAY, cantecul lumii ... Nimic nu s-a schimbat... Lafko, fiul lui Taw, fiul lui Lafko ... DAR TIMPUL CARE SE SCURGE ACUM II ESTE MASURAT. El nu banuieste existenta altor oameni.Este incapabil sa-si imagineze ca dincolo de locul de unde rasare soarele, de cealalta parte a unui desert lichid tumultos si cenusiu, care, lui nu-i spune nimic, VEGHEAZA IN TURNUL LUI UN STRAIN, in fata valurilor oceanului, care a inteles ca granitele universului nu se sfarsesc acolo unde apune soarele."

Cine isi aminteste de oameni?


Jean Raspail - Cine isi aminteste de oameni


"In anii lor cei mai norocosi, Lafko si ai sai nu au fost niciodata mai numerosi de o mie. Sa ne imaginam Franta populata doar de o mie de locuitori ratacind pe malurile raurilor si ale fluviilor in mici grupuri : asta era ! O singuratate siderala. (...)

Asa se iveste Lafko - pe neasteptate - din neantul unde il tinuse Dumnezeu ascuns cincizeci de secole, fiindca, dincolo de universul lui, doua din barcile sale, la cativa ani distanta, luate de Ayayema in vacarmul unei nopti cu furtuna, in timp ce el dormea pe uscat, au plutit in voia soartei pana la Nurnberg, TRAVERSAND TIMPUL SI SPATIUL. (...)

Cu fiecare an, i se adauga amintiri care se repeta intocmai, de la inceputul timpurilor. (...)

Asa arata viitorul pentru Lafko. An dupa an se repeta aceleasi nelinisti de la inceputul timpurilor, fara ca vreodata ordinea imuabila a vietii sale sa cunoasca o schimbare. (...)

Lafko, le aude vocile in ceata, inainte de a zari corabiile. Ii trebuie o sfortare uriasa sa admita existenta altor oameni, dupa atatea secole de singuratate. Creierul il doare atat de tare incat este nevoit sa lase rama pentru o clipa. (...) Si ce vede Lafko, de dupa micul cap ce ascunde stramtoarea ? O barca, sigur, dar una monstruoasa ! (...)


Viata nu a fost creata. Ea este. Ei nu au avut creator. Lumea de dincolo? Un desert de unde nimic nu poate izvori. In fata zdrobitoarei superioritati a celor care vin si care sunt creaturi umane, in lipsa unui refugiu divin, in fata tuturor minunilor care insotesc navigatia pe aceste barci gigantice din stramtoare, ei isi masoara, dintr-o data slabiciunea. Zadarnicia. Nimicnicia. Tragica lor inferioritate. (...)

Inima incepe sa-i bata speriata. Cei ce vin sunt mai tari decat Lafko, mai numerosi, si nu au femei... Pantecele ei tresare de frica pana inlauntrul coapselor ei. Ea stie ca ceilalti vor veni, ca nu se poate altfel si ca intr-o zi ... Wauda inchide ochii in fata viitorului. O lacrima ii curge de-a lungul obrazului. (...)

Wauda il priveste pe Lafko venind dupa ea in fundul colibei. INTRE COAPSELE EI, DOAR ACOLO ISI GASESTE EL GUSTUL VIETII. Nu exista alta caldura pentru a reincalzi inimile lor inghetate. Wauda o stie. Lafko o stie. Lafko ii ingaduie. Si Wauda il primeste pe Yannoek, fiindca si Yannoek are nevoie pentru a trai. Dupa Yannoek, Kanstay. Apoi dupa Kanstay, Tsefayok. Nu exista alt refugiu in universul kaweskarilor. Nici o divinitate feminina binefacatoare. Doar Wauda, care este viata insasi. (...)

Cand se vor deprinde sa faca schimburi, apoi sa fure, apoi sa cerseasca, in sfarsit, sa supravietuiasca din asta, BARCILE LOR VOR DEVENI LAZILE DE GUNOI IN CARE VOR CADEA DE PE PUNTEA NAVELOR TOT FELUL DE RESTURI, si atunci, DESTINUL LOR VA FI PECETLUIT. Vor fi necesari pentru asta, inca trei sute de ani. "

GRANITA


"Stand alaturi, se lipi de umarul lui, abia acum se simti fericita si in siguranta. Taceau. De dincolo de gardul de scanduri se auzeau chemari, strigate de copii, galagia orasului. Desluseau cum viata se potoleste treptat, pregatindu-se parca de culcare. El ii mangaie mana, si femeia simti din nou cum se petrece cu ea lucrul acela important, ca MIEZUL VIETII nu se afla in alta parte, ci AICI, in locul unde stau alaturati ei."

( Zofia Nalkowska - "Granita" )

Frank Herbert - Mistica civilizatiilor

Frank Herbert - mistica civilizatiilor


" In orice civilizatie, exista intotdeauna o mistica preponderenta. Ea se inalta ca o bariera in calea oricarei schimbari, ceea ce lasa intotdeauna generatiile viitoare vulnerabile la perfidiile universului.
In aceasta privinta, toate misticile sunt aidoma : mistica religioasa, mistica eroului, mistica figurii mesianice, mistica stiintei si a tehnologiei precum si cea a naturii insasi. Traim intr-un imperiu plasmuit de o asemenea mistica si, in clipa de fata, acest imperiu se prabuseste, intrucat, cei mai multi dintre oameni nu stiu sa faca distinctie intre mistica si universul in care traiesc.
Pentru ca mistica este ca o posesiune
demonica si are tendinta de a pune stapanire pe constiinta si de a eclipsa totul."

Biblioteca Babel

 

 

BIBLIOTECA BABEL de Borges

"Scrierea metodica ma distrage de la conditia prezenta a oamenilor. Certitudinea ca totul este scris ne anuleaza sau ne schimba in fantasme. Eu cunosc districte intregi unde tinerii se prosterneaza in fatza cartilor si le saruta cu evlavie paginile, dar nu stiu sa descifreze nici o litera. Bolile, discordiile eretice, ratacirile care inevitabil degenereaza in banditism, au decimat populatia. Cred ca am amintit de sinuciderile care se inmultesc an de an. Si poate ca ma inseala batranetea si frica, dar banuiesc ca speta umana - unica - e pe cale de disparitie si ca Biblioteca o sa dureze mai departe: iluminata, solitara, infinita, inutila, incoruptibila, secreta. Am spus INFINITA. Nu am interpolat acest adjectiv dintr-un obicei retoric; nu este ilogic sa gandesti ca lumea este infinita''.


Jorge Luis Borges

Livada cu Mierle



Livada cu mierle - Dimitar Korujdiev


" S-a scris demult despre cruzimea copiilor care si-au aruncat parintii in case de batrani, dar pana acum nu a scris nimeni despre cruzimea batranilor a caror constiinta este stapanita numai de frica de moarte si a caror tiranie plina de capricii, distruge familii intregi. Despre cel care a rezistat inchizitiei parintelui sau rudei sale si ramane in viata, societatea spune ca si-a indeplinit o datorie morala. S-ar putea ca, in viata familiilor in care un despot batran, care zace cu anii la pat, incat chipul sau bun ajunge sa fie uitat cu totul, ura impotriva lui sa fie unanima, si de asemenea, speranta ca, oricum, vor fi candva salvati, desi, in acest caz, salvarea unora este, de fapt, moartea altuia. In astfel de imprejurari, viata s-a oprit intr-un punct ingrozitor, iar ingrijitorii, la randul lor se degradeaza treptat in cercul blestemat al plostelor cu rahat, al strigatelor, la fiecare cinci minute, la cele mai absurde cerinte, cu sentimentul lipsei de sens al eforturilor." ( ... )

"Am visat toata viata, sa fiu candva singur cu sotia mea, sa putem sa traim si sa vorbim liber, fara mama ei, care merge peste tot cu noi si trebuie sa asteptam sa doarma, ca sa putem schimba, chiar si la miezul noptii, cateva cuvinte. Si ce s-a intamplat ? Ea a murit, si eu am ramas sa traiesc cu mama ei ... Asta este o batjocura! "

"Una din ultimele mele seri in livada cu mierle este pe sfarsite. Ziua de toamna a fost insorita si linistita, s-a scurs pe neasteptate. A fost inca un cadou al zilelor care preced iarna. La sase si jumate este intuneric si frig, iar eu scriu acoperit cu o patura. Ma opresc cate odata, ca sa visez la primavara. Gandul meu sare peste iarna cu o agilitate de necrezut, ma vad cum scriu aici, intr-o zi de aprilie "

duminică, 23 iunie 2013

"Microbuzul " - Diana Alzner - al treilea comentariu




Nu-i frumos sa  iesi la inaintare atunci cand discuti despre o opera, dar eu am devenit implicat mai mult decat un simplu cititor, si chiar mai mult decat insusi CITITORUL, caci nu voi ghici nici in pietre, nici in stele, nici in soparle si nu voi incerca nici la zaruri, vreau sa vad ce-mi poate spune alegerea lui Marius, ce sa inteleg din trocul pe care l-a facut cu moartea, si cel mai mult, ma intereseaza sa privesc atent la lumea contorsionata in care evolueaza  Marius, in ceea ce se va dovedi, fizic, timpul de dupa moartea sa. Accidentul a avut loc in 14 iunie, trocul cu moartea in care este implicat fiecare membru al cuplului  (Anna si separat Marius), a luat sfarsit in 16 iunie (pentru barbat), cand Marius s-a implicat in jocul cu cartile de TAROT ale Arielei - nu a fost o alegere naturala, ci un mod de a scapa pentru moment de o moarte sigura -  dar a acceptat pe final trocul si a ales sa se sacrifice pentru ca Anna sa traiasca.  Se subintelege ca si Anna a ales ca ea sa ramana in viata, dandu-l mortii pe Marius, la schimb. Voi da numeroase citate din povestire, caci aceasta zi de 16 iunie, avand preludiul in trairile lui MARIUS, la plecarea din casa iubitei vietii sale Anna, caci Bloomsday - varianta "Microbuzul" este absolut remarcabila, si merita extrasa din context :
*

"Marius ieşi pe uşa vilei mulţumind nici nu se ştia a câta oară pentru prânz, intrigat de zâmbetul complice cu care-l petrecea Anna, Anna – iubirea vieţii lui – după cum îşi mărturisi în gând.
Deşi trecuse de ora patru, căldura îl strivi. Înaintă prin aerul leşios până la maşină şi se aşeză la volanul încins. Parcurse cele câteva străzi pustii din oraşul vechi cu senzaţia de deja vu. Era ca-n romanul acela al lui Marquez, „Cronica unei morţi anunţate”, pustiu la ora siestei. Îşi găsi locul de parcare ocupat şi se opri la umbra unui tei, cumva într-o rână, cu o roată pe trotuar şi alta pe carosabil, sperând că nu-i va zgâria nimeni bietul logan. Se grăbi spre intrarea în bloc, cu bucuria calului ce trage la iesle, dar se pomeni cutremurat de senzaţia nimicitoare de gol în stomac, de teamă iraţională şi rău fizic în momentul precis când mintea lui înregistră absenţa oricărei mişcări şi liniştea totală a străzii. Nu rula nici un automobil, nu trecea nimeni, nu se auzea zvon de bucătăreală prin geamurile deschise, nu plângea nici un ţânc, radioul lui nea Titi de la parter era mut.
Frunzişul teilor încremenise, iar impresia de apăsare se accentuă, ca şi cum s-ar fi trezit prins în gelatină. Percepea cu toate acestea un sunet moale, îndepărtat şi se gândi la apă, la adâncimi, acolo ar fi auzit în acest fel unduind coada unei balene.
O clipă lumina scăzu, Marius făcu efortul imens de a-şi ridica fruntea şi observă trecând deasupra străzii, fâlfâind alene din aripile monstruoase o molie uriaşă."
*
Este un prim semn ca lumea in care se afla Maruis devenise bizara,  ca  devenise protagonist in cronica unei morti anuntate.
*
In dimineata de Bloomsday, Marius se trezi ca orice om viu, dar era o trezire neobisnuita :
*

"În ziua următoare se trezi de dimineaţă cu sentimentul că se află în mare întârziere, dar ceasul de lângă televizor arăta doar şapte. Îşi fierse un ibric de cafea şi porni calculatorul.
Pe pagina online a ziarului local se văzu într-o ilustraţie care prezenta accidentul de tren. Se privi cu interes şi se gândi la faptul că precis şi Anna văzuse imaginea, ceea ce-i trimise o împunsătură în partea de jos a abdomenului.
Doamne, de-ar fi fost doar puţin mai înalt! Dar arăta bine, chiar foarte bine, avea muşchi clar definiţi sub piele şi bărbia trăda duritate. Nu se vedea că i-e teamă de sânge. Radu era înalt, dar slab ca un cui, cine dracu s-ar uita la el? Îşi concentră privirea pe ecran. Ceva îi atrăsese atenţia, deşi nu ştia exact ce. Şi cine făcuse poza, aşa, de sus? Se încruntă când realiză că umbra întinsă peste locul accidentului, de la vreun nor, desigur, avea forma unui fluture."
*
De acasa se duse la spital sa vorbeasca cu pacientii salvati miraculos din microbuz, si asista la scena caderii de la geam a asistentei sefe, intelegand ca Ariela, fetita de o ani din microbuz, nu este straina de acest incident. El sesiza privirea patrunzatoare a fetitei, atintita asupra sa, si se intreba de ce nu se sesizeaza nimeni asupra acesti copil ciudat, care se declara copilul altuia dintre cei scapati din accident, domnul Campeanu, care insa spune ca nu este copila lui. A aflat si alte aspecte ingrijoratoare despre cei salvati din accident.
*
"Ieşiră din spital cu uşurare. Agitaţia cu asistenta căzută de la etaj bulversase totul.
Marius privi în urmă, spre geamul de la etajul cinci, chiar înainte de a urca în maşină. Ariela era acolo şi, când îl văzu, îi trimise bezele, ba chiar şi un sărut drăgălaş expediat din palma deschisă cu o răsuflare mai puternică. Radu o văzu şi el:
-   Chiar nu ia nimeni copilul de acolo? Deja a căzut cineva  pe fereastra aia! Ca să nu mai spun că e îngrozitor că o lasă să se uite la cadavru!
-   Cine i se poate împotrivi Arielei? întrebă Marius mai mult pentru sine.
În prima clipă oarecum liberă din acea zi de 16 iunie – ce i se părea la fel de lungă ca şi aceea prin care înotase Leopold Bloom, tastă pe telefon numărul Annei, dar ea avea aparatul închis. Marius bătu cu palma în volan; se afla într-o intersecţie, aşteptând culoarea verde. Anna, îi era dor de ea! Ar fi vrut s-o cheme să ia masa la un restaurant fără pretenţii, deşi avea nevoie mai mult să vorbească decât să mănânce. Mda, asta e!  Va intra în primul magazin, va lua cartofi prăjiţi şi cârnaţi si-i va mânca pe canapea cu o sticlă de bere, privind un meci. Dacă va mai putea urmări vreun meci, după nebunia prin care trecea de trei zile…
Exact atunci în mijlocul intersecţiei îşi făcu apariţia un poliţist cu fluierul în gură şi începu să dirijeze circulaţia care se desfăşura de altfel normal şi paşnic. În urma unor astfel de iniţiative intersecţiile se blochează iremediabil pe toată durata orei de vârf, ar fi gândit Marius, dacă nu ar fi fost atât de şocat de ceea ce vedea: poliţistul purta pantaloni şi cascheta regulamentară, dar avea bustul gol. Nu chiar gol: un frumos sutien negru cu dantele fine ca pentru un budoar îi trecea peste pieptul păros.
Fără să ţină cont de claxoanele maşinilor din spate, nici de semnele tot mai evidente ale poliţistului care-l îndemna să demareze, Marius se holbă la arătarea cu fluier şi caschetă. Nu se putea să nu-l vadă nimeni!
Într-un târziu ajunse acasă, în răcoarea iluzorie a propriului apartament. Faptul că putea închide uşa în urmă nu-i mai dădea sentimentul de siguranţă de altă dată. Iraţionalul cu umbrele sale terifiante se putea strecura înăuntru cu uşurinţă, trecând prin pereţi, prin ferestrele închise şi prin cutia lui craniană.
Lăsă pe masa din bucătărie plasa cu cele câteva cumpărături şi, chiar înainte de a-şi scoate blugii şi tricoul, puse la fiert un ibric mare pentru cafea. Porni din mers televizorul şi combina muzicală, aruncă de-a valma în maşina de spălat câteva haine şi, când toată aparatura zumzăia la datorie, se simţi cumva uşurat, de parcă tehnologia şi normalitatea ar fi putut ridica o stavilă între el şi…
'Citi preţ de câteva pagini cu nesaţ, apoi mintea lui începu să lucreze pe un plan secund şi se gândi că şi el este în derivă pe o plută de piatră ca Pedro Orce şi că va pluti, va pluti până când va eşua pe ţărmuri necunoscute. Sau până va întâlni ciclopii. Totuşi, „Pluta de piatră” nu era romanul său preferat: îi repeta la nesfârşit temerile. De ce se temea? „Cel mai probabil, de mine însumi!” Îşi zise cu dispreţ – „acolo sunt depozitate coşmarurile, fobiile, acolo zace înfăşurată în linţoliu moartea personală, primită la pachet de la naştere…” Da! Ştia de ce anume se temea exact în clipa aceea! De zâmbetul Arielei. Îl mai întâlnise undeva, dar unde? Şi atunci se ridică din pat repede şi simţi că pielea îi prinde chiciură. Se duse la bibliotecă şi extrase „Crimă şi pedeapsă”, o deschise spre sfârşit şi citi: Ariela era fetiţa din visul lui Svidrigailov, fetiţa de cinci ani, pură şi inocentă care te întâmpină dintr-o dată cu un surâs pervers de cocotă atotştiutoare. Dostoievski o cunoscuse, o întâlnise.
Şi se întrebă câţi o mai văzuseră aşa cum o vedea el în toată splendoarea ei sinistră."
*
Sunt scrise aici cuvinte mari, dar se poate fara ele ?
 Chiar un personaj din aceasta povestire, asadar, insasi autoarea ne spune :
 "CUVINTELE MARI TE RUP DE REALITATE CHIAR SI CAND EXPRIMA ADEVARUL"
*
Lui Marius ii vine ideea sa cerceteze adevarul si merge la Santimbru. Vorbeste cu vanzatoarea de la chioscul de ziare, afla ca aceasta i-a schimbat unui om 50 de lei, dandu-i numai maruntis, si ca omul acela - de fapt domnul Campeanu , a urcat singur in microbuz. Asadar , Ariela nu a spus adevarul, domnul Campeanu nu este tatal copilei, iar banii sai marunti care i-au distras atentia soferului, la cumpararea biletului, tocmai cand pornise peste linia ferata fara bariera, a dus la accidentarea microbuzului, moartea soferului si salvarea miraculoasa a tutoror pasagerilor, dintre care, Ariela ascunde in ea un mister de nepatruns.
*
De la Santimbru, Marius merge la spital sa stea de vorba cu Ariela :
*

"Abia când parcă în faţa spitalului se întrebă  de unde apăruse un copil în microbuz aşa din senin?
În lift, urcând spre etajul cinci lângă un bătrânel cu perfuzie şi o femeie dusă în cărucior, îi veni în minte unica soluţie posibilă: probabil era fetiţa şoferului mort. Ceilalţi pasageri erau în viaţă şi nimeni n-o recunoştea.
Coborî şi se îndreptă spre salonul 146, unde fusese ieri, recunoscător că nu fusese oprit până în acel moment. Totuşi nu înţelegea de ce Ariela pretindea că este fata lui Câmpeanu. În faţa uşii trase aer în piept şi ciocăni discret: doar era un salon de femei. Nu-i răspunse nimeni. Mai ciocăni o dată. Din interior nu se auzea nimic. Atunci deschise uşa încet de tot, cu prudenţă, convins că va auzi ţipătul indignat al cuiva care tocmai se îmbracă. Privi prin crăpătură. Salonul era gol. Deschise uşa larg şi păşi înăuntru. Pe patul de lângă fereastră stătea Ariela, dar nu păru să-l bage în seamă, era cu spatele.
Se opri convins că nu va putea înainta, că tălpile sale prinseseră cumva rădăcini în linoleumul tocit. Ariela părea să îngâne un cântec, dar Marius ştia că l-a simţit şi atunci o auzi, îi auzi vocea stranie, nu vocea de ieri, nu vocea firească, ci un glas matur, dar plin de nuanţe:
-   Încetează.
-   Ce? se bâlbâi el.
-   Nu mai răscoli. Lasă oamenii în pace. Ca să fie bine.
-   Tu nu eşti fetiţa domnului Câmpeanu.
-   Dar vreau să fiu.
-   Eşti fetiţa şoferului şi ai uitat din cauza şocului.
Din direcţia ei se auzi un chicotit.
-   Cine eşti?
Ariela se răsuci, îl privi pe sub gene, cochetă:
-   Cred că semănăm foarte mult, facem aceleaşi lucruri, avem aceleaşi pasiuni eu şi cu tine.
-   Ce vrei să spui?
-   Citim amândoi. Ştiu că îţi place să citeşti. Sunt şi eu un Cititor. Dar eu citesc în adâncimile din fiinţele vii.
Marius îşi simţi şuierul respiraţiei. Uşa rămăsese deschisă, dar pentru prima oară holul spitalului era învăluit în tăcere. Tocmai acum când ar fi vrut să audă glasurile interminabile de fiecare zi, uşile trântite, paşii târşiţi sau alergători.
-   Ai ştiut, tinere domn, fiindcă te-am ales."
 
 *

"Pe când a intrat în redacţie se făcuse patru, mai avea doar o oră de serviciu. Flori îi trânti pe birou un teanc de ştiri ce trebuiau redactate, cele de mai mică importanţă, cele de fapt divers, care s-au putut amâna.
Avea să stea târziu, devenise evident că avea de recuperat. Îl trecu un frison, probabil exageraseră cu aerul condiţionat. Sau poate era doar frica. În sinea lui putea să recunoască: îi fusese frică acolo în salon cu creatura aceea. Toţi vedeau în ea un copil nevinovat, o fetiţă drăgălaşă, de ce pentru el era cu totul altceva? Capacitatea sa de a vedea prin oameni? Nu, faptul că era intuitiv şi ştia puţină psihologie nu putea să justifice oroarea ce-l încerca la simpla vedere a fetiţei.
Nu va putea uita niciodată faţa aceea de copil privindu-l cu ochi de adult, gura mică vorbindu-i în fraze imposibile. Ceva nu era bine deloc cu Ariela. Cu toţii aveau în străfunduri o zonă fără nume, o zonă unde sălăşluieşte iraţionalul, magicul, dar la fetiţă acel Cineva fără chip ieşise deasupra. Ca o pată de întuneric ce se lăţeşte şi-i întunecă şi pe cei din jur…
I se păru – când privi pe fereastră – că oamenii pe stradă se mişcă greoi, e de la căldură, îşi zise, se mişcau cumva moale, dar şi în redacţie sunetele celor din jur veneau ca de la depărtare, de parcă ar fi călătorit printr-un mediu mai dens. Ridică ochii spre cer, spre seninul netulburat de unde se revărsa căldura infernală, însă văzu fundul unei mări, văzu peşti plutind somnoros, balene cu cozi plate bătând apa agale.
Când se făcuse cinci? Colegii plecau, iar el, în loc să scrie mai repede ce avea, stătuse cu ochii pe fereastră. Radu se opri în faţa biroului privindu-l compătimitor:
-   Ce faci, omule, pe unde-ai umblat?"
*

"Fără curent nu mai era nimic de făcut. Îşi încuie biroul,  salută portarul şi ieşi afară în parcare exact când primii stropi cădeau calzi şi lunguieţi pe asfaltul încins de parcă ar fi fost nişte boabe de strugure zemos aruncate de la balcon. Alergă până la maşină, deschise portbagajul şi trânti înăuntru cutia cu documente pe care avea de gând să le studieze de dimineaţă. Ploaia se intensifica. Se aplecă să potrivească acel covoraş enervant care aluneca şi bloca uneori uşa, apoi închise portbagajul.
În faţa portierei se căută în buzunarul cămăşii, unde pusese cheile, numai că lipseau. Ce naiba, doar mai înainte le avusese în mână! Se pipăi peste toate buzunarele. Nici urmă de chei. Se întoarse în spate. Pe jos nu-i căzuseră. Căzuseră în portbagaj, întrucât dacă un lucru poate merge rău, atunci va merge. Se simţi inundat de un val de furie lichidă care i se răspândi cu grăbire până la cea mai îndepărtată extremitate. Celălalt set de chei era acasă. Din fericire cheia de la apartament o avea separat, pe inelul  cu cheile biroului. Va merge pe jos, singing in the rain, exact asta-i lipsea, fir-ar al dracu, dar aşa-i trebuia dacă era bleg!
Izbi roata cu piciorul ca să-şi domolească ariciul de nervi din stomac. Era deja prea ud ca să mai merite să se ferească. Şi nici nu-i mai păsa că e ridicol. Avea să meargă pe jos până acasă, ce dacă locuia taman în cealaltă parte a oraşului?
Porni voiniceşte, cu toate că simţea hainele reci pe el, porni cu apa şiroind pe umeri. Încercă să fluiere, dar îşi zise încercând să se amuze că s-ar putea să se înece! Norul se vărsa deasupra oraşului ca spintecat. Perdele de ploaie băteau în clădiri, perdele căzând oblic, ca săgeţile. Deodată iluminatul stradal muri. Marius se opri cu un picior în aer. Doamne! Cum putea fi atât de întuneric? Rămase o clipă aşa, aşteptând să i se obişnuiască ochii. Abia distingea silueta clădirilor în bezna îmbibată ca buretele. Mai înaintă pieptiş cale de două străzi şi se pregăti s-o ia în jos pe lângă Liceul de Arte, când constată cu surprindere că Liceul nu era unde s-ar fi aşteptat să-l găsească. Se învârti dezorientat. Probabil apucase pe vreo alee paralelă, fără să bage de seamă. Se întoarse în direcţia de unde i se părea că venise. Dar oare de acolo venise? Nu, n-ar fi putut să bage mâna în foc! Trebuia să ajungă la statuia lui Mihai Viteazul. La o intersecţie observă că un canal dădea pe dinafară şi nivelul apei ajungea la glezne. Ocoli zona numai un pic. Rău a făcut! Acum chiar nu ştia unde este. „Ce mama mă-sii!” îşi zise intrigat. Puse mâna streaşină la ochi de parcă s-ar fi apărat de soare. I se părea că e pe o străduţă cu case vechi, cu ferestre oblonite şi porţi înalte, cu zăvoare. Unde nimerise? Ploaia cădea fără încetare, apa creştea pe stradă, se auzeau din toate direcţiile pârâie care se revărsau pe trotuare. Merse la noroc înainte. Strada cobora spre stânga. Oare ducea spre gară? Dacă cobora din cetate, înseamnă că era în direcţia bună, spre casă, deşi nu recunoştea nimic. La un moment dat i se păru că aude clipocind un pas străin în spatele său. Se întoarse scuturat de un frison, dar ce să vadă prin peretele apă? Atât cât percepea la un metru de el, avea senzaţia că arhitectura caselor e bizară, dar poate i se părea. „Parcă aş fi într-unul din oraşele invizibile! Zoe, Zenobia, Zobeide, sau Zair, oraşul trecutului. Sau Tecla”.
Acum auzi clar, în ciuda vuietului ploii, al apelor curgând la vale, auzi nu doar cu urechile, ci şi cu omoplaţii, cu ceafa, cu palmele – un chicotit venind din spate. Grăbi pasul ruşinat în sinea lui de spaima ce-i strânse viscerele. Strada cobora şi apele se repezeau în jos şi din urmă i se părea că vine un val tot mai mare. Deodată văzu cu groază drept în faţă că apele se învârteau inel prăbuşindu-se în gura unui puţ negru."
*
Dupa aceasta stim ce urmeaza : Ariela, apare sinistra, si ii spune ca il salveaza de la moartea iminenta daca trage o carte de TAROT. Marius intra in joc, scapa pe moment de moarte, Ariela a deschis pentru el un gang precum Stada Ingusta din Sibiu, de fapt un culoar inexistent in spatiu, iar la iesire, ploaia se oprise si cartierul sau i se infatisa de aproape. Ariela trage o carte de TAROT, este MOARTEA, adevarata ei carte de vizita. Si il pune pe Marius sa aleaga: vrei sa traiesti fericit cu Anna, timp de un an, dupa care ea sa moara de cancer, sau mori tu intr-un accident rutier, si nu mai ajungi la accidentul de la Santimbru ?   Adica, nici mai mult nici mai putin, decat " vrei sa supravietuisti, sau rascumperi viata ei, MURIND ALALTAIERI" ?  Tot rascumparand o viata a murit si soferul microbuzului. Nu purta centura de siguranta, a zburat pe fereasta si a fost decapitat in accident. Iar MOARTEA  l-a privit cu simpatie, pentru curajul sacrificiului de sine. Asadar, Marius alege sa moara, masina reporterilor porniti catre evenimentul din 14 iunie, in desfasurare, evita o fetita ce le sare-n cale pe un pod si masina cu Radu si Marius se scufunda in TAUSOR, lacul fara fund. Ariela nu i-a spus in momentul in care l-a salvat de la caderea in put, in 16 iunie, ca va cadea intr-un lac fara fund, in ziua de alaltaieri, caci ii era scris ca dragostea vietii lui sa fie dispusa sa-l sacrifice pentru a se salva, iar el sa accepte sacrificiul de sine, DA, cu barbatie, iar daca i-a fost dat sa moara inecat, ca-i azi, sau alaltaieri, e tot una.  Despre visul lui Svidrigailov nu mai scriu, desi era foarte important. Este ceva ce eu nu suport ca om. Asa ca, las cercetarea neispravita si cobor din microbuz, fara sa-mi fi rascumparat viata sacrificand pe altul. Amin

Diana Alzner - MICROBUZUL  - AICI

"Microbuzul" - Diana Alzner - al doilea comentariu



Am recitit 20 din cele 32 de povestiri neobisnuite ale Integralei Alzner, si dintre ele, "MICROBUZUL" mi se pare cea mai graitoare, mai ales ca este preferata si de Iulia, fata lui tata. Acum vreau sa prezint un cadru general al povestirii, urmand sa fac o postare asupra trairilor halucinatnte ale lui Marius, in perioada de dupa momentul in care Moartea si-a pus ochii pe el, si o postare despre visul lui Svidrigailov, care in "Crima si pedeapsa" m-a marcat doar, iar in Diana Alzner, ma cutremura. Si desigur, trebuie sa ma opresc si asupra catorva idei atat de limpede exprimate de autoare, incat devin memorabile daca le scoti din textul dens si le expui vederii, ceea ce voi face in curand.
*
Fata unui primar din partidul de la putere, se marita, este o nunta cu fite, undeva in Alba, incat vin si ministri si baroni locali, iar o televiziune natioanala trimite la evenimentul monden o echipa de  reporteri locali, care se faca filmari. Reporterul, Marius, baiat  bine, dar care nu prea le place fetelor, este insotit de cameramanul Radu, slab ca un cui, dar cu "lipici" la fete. Marius este indragostit de Anna, a fost de doua ori in casa fetei iubite, dar la masa nu a fost invitat inca. Baietii isi imagineaza ca vor avea un serviciu agreabil la nunta, poate vor apuca, si sa se racoreasca cu o berica. Marius  se gandeste la Anna, fata iubita, asteaptand  sa-l sune la telefon. Telefonul suna, intr-adevar, dar este Flori, sefa lor de la televiziune care le cere sa se deplaseze in graba la halta Santimbru, aflata intre Alba Iulia si Cluj, unde are loc un eveniment in derulare, un microbuz plin de calatori a fost lovit de tren. Cei doi sosesc inaintea echipajului de descarcerare , si constata ca  inainte de a lovi microbuzul, trenul a dat peste o turma de oi, si linia ferata si imprejurimile sunt presarate cu cadavrele oilor ucise.
*
In curand soseste si echipajul SMURD, si primul cadavru descoperit este cel al soferului, care nu purtase centura de siguranta, si in coliziune, a fost azvarlit prin geamul microbuzului, fiind gasit  decapitat, spre groaza lui Marius, care este slab de inger si nu suporta nici macar sa vada sange, darmite un cadavru decapitat. Dar spre stupoarea tuturor, din microbuzul strivit, devenit un ghem de fiare contorsionate, cei ce, dupa legile firii, nu ar fi ajuns sa scape vii din accident, sunt scosi, dupa descarcerare, rand pe rand, vii, avand maximum niste escoriatii si contuzii. Accidentatii sunt transporati de SMURD. A doua zi dupa accident, Marius si Radu sunt trimisi la spital sa afle  ce se intampla cu cei salvati ca prin minune de la moarte, si acolo, se intampla un nou eveniment de breaking news, asistenta sefa , despre care o subalterna le spusese reporterilor ca este o scorpie, se arunca pe ferastra , iar cadavrul care zace de caldaram, este privit fara emotie de Ariela, copilul de opt anisori, scos ultimul din microbuz, dupa accident, fara nici o rana. Fetita are un comportamnent ciudat, care-l pune pe ganduri pe Marius. Chiar ea a rugat-o pe asistenta cazuta de la etaj sa puna faramituri de paine vrabiilor , pe pervazul ferestrei, va fi cazut asistenta sefa accidental ? Nici urma de soc, sau emotie pe chipul fetitei, in fata viziunii cadavrului asistentei. Ariela spune ca domnul Campeanu, salvat si el din accident ii este tata, el neaga, dar da semne evidente ca o cunoaste pe copila.
Domnul Campeanu a urcat in microbuz tocmai in halta,  la trecerea de care ferata, fara bariera, dar cu semnale vizuale, si imediat dupa urcare, s-a produs accidentul. Marius voia sa stie daca la urcarea in microbuz, acesta a fost sau nu insotit de Ariela. Si, in Bloomday a sa, Marius a aflat ca inainte de a urca in masina, domnul Campeanu a schimbat 50 lei de la un chiosc de ziare, de unde a primit ca rest doar bani marunti, si era singur, neinsotit de nimeni.
*
 Asadar, Marius  putea sa-si inceapa de aici, investigatia cu privire la misterul Arielei. De ce a spus ca domnul Campeanu este tatal ei, de ce negata acesta ca ar cunoaste-o, desi se pare ca a stie.
*
In spital, se mai afla internata si sotia unui cioban, care pare sa o cunoasca, de asemenea, pe Ariela si sa stie mai multe despre destin decat  se pare. Cand, de Bloomsday, Marius va fi aflat ca sotul acesteia a murit inecat intr-o balta aproape secata, banuielile sale ca se afla in epicentrul unor evenimente nefiresti,  nu-l vor putea ajuta, caci va fi atat de prins in plasa lor incat nu va avea scapare.
*
Urmeaza ziua de 16 iunie a lui Marius, a treia zi de dupa accident, o  Bloomsday a sa - dupa romanul Ulise de Joyce, care descrie o zi din viata evreului Leopold Bloom din Dublin, aceea a fost ziua de 16 iulie 1904, ramasa in istoria literaturii ca zi de nastere a modernismului . Acum este ziua de 16 iunie a lui Marius, care , la Santimbru, afla ca domnul Campeanu a urcat singur in microbuz - si in scurt timp, MOARTEA insasi ii va spune ca accidentul a fost cauzat de neatentia soferului de microbuz la semnal, fiind preocupa sa numere maruntisul dat de Campeanu pentru bilet, dar infine, un accident este un accident, iar daca in acel loc a murit si o turma de oi, calcata de tren cu minute in urma, este vorba tot de un accident, chiar daca ii punem numele de "coincidenta acauzala semnificativa".
*
Bloomsday continua pentru Marius cu o vizita la spital, unde primeste avertismentul Arielei : "Inceteaza.Nu mai rascoli. Lasa oamenii in pace. Ca sa fie bine". Apoi, ceea ce ii spune Ariela lui Marius, este generator de adanca neliniste : " Cred ca semanam mult, facem, aceleasi lucruri, avem aceleasi pasiuni, eu si tu. CITIM AMANOI. Sunt si eu un cititor, DAR EU CITESC ADANCIMILE DIN FIINTELE VII. Ai stiut CINE SUNT, tinere domn, si ai stiut FIINDCA EU TE-AM ALES".
*
Asadar, Ariela si-a pus ochii pe Marius :



Acum, ne aflam in perioada de interregn a lui Marius, nici nu zic "din viata lui Marius".  Prima surpriza, este chemat pentru prima oara la masa la familia Annei, iubirea vietii lui. Parintii ii lasa singuri, Anna se intereseaza insistent de Ariela, desi pare sa stie ceva, ce tine secret. Cand Marius spune ca trenul a dat si peste o turma de oi , ceea ce lui ii sugereaza ca in locul acela ERA PROGRAMAT UN CARNAGIU,  Anna ii raspunde sa nu fie fatalist. Se pare ca un pion era sacrificat pe esichierul largit al vietii, de ce sa-l mai nelinisteasca in plus ? La plecare, Marius este intrigat de zambetul complice cu care l-a petrecut Anna.
*
Plecat de la iubita, Marius are trairi ciudate, orasul pare parasit, aerul este lesios, strazile sunt pustii, ceea ce-i declanseaza o senzatie de "deja vu" si-l duce cu gandul la CRONICA UNEI MORTI ANUNTATE, dar inca nu este constient ca ingerul mortii va trimbita in curand pentru a-l chemea tocmai pe el. Chiar si blocul sau este mort, nici radioul lui nea Titi, lucrand mereu, nu este acum in functie. Aerul pare de gelatina,   Maruis percepe un sunet acvatic, gandul ii coboara catre adancimi, si are senzatia ca aude un zgomot ca de bataie a unei cozi de balena. Privind catre cer, vede "falfaind alene din aripile  monstruoase, o molie uriasa".
*
A doua zi, AFLA despre alte intamplari bizare printre salvatii din accident. inca internati la spital, si constata ca sotia ciobanului nu este socata de moartea sotului, pare sa fie vorba tot despre cronica unei morti anuntate.
*
Si intelege ca Ariela ascunde o taina. "Nu va putea uita niciodata  fata aceea de copil privindu-l cu ochi de adult, gura mica vorbindu-i fraze imposibile. Ceva nu era bine deloc cu Ariela. Toti avem in strafunduri o zona unde salasluieste IRATIONALUL, magicul, dar, la fetita, acel CINEVA FARA CHIP, iesise la suprafata. Era o pata de intuneric ce se lateste, si-i intuneca pe cei din jur."
*
De la spital, Marius s-a dus la redactie, si privind de la geam, a fost iarasi cuprins de senzatii bizare, oamenii pareau sa se miste pe strada greoi, sunele ajungeau la el, ca din departare, printr-un mediu dens, si privind catre cer,  "VAZU FUNDUL UNEI MARI, vazu pesti plutind somnoros si BALENE CU COZI PLATE , batand apa agale."
*
S-a pornit furtuna, a cazut curentul  si Marius a pornit spre masina, sa mearga acasa, nu mai putea lucra la redactie. Cheile masinii i-au cazut in portbagaj, si au ramas inchise acolo, incat Marius a pornit sa strabata Alba Iulia pe jos. In perdeaua de ploaie, s-a ratacit, a nimerit parca intr-un oras din alte timpuri , "cu case vechi, ferestre oblonite si porti inalte, zavorite." Trebuia sa coboare spre Cetate, dar un vartej de ape il cuprisese ca un perete si-l impingea catre canalul central care era gata sa-l inghita. Aici a intrat in jocul Arielei, ca sa scape acum, in aceasta clipa, de moartea iminenta. Ariela i-a   deschis un drum printr-un gang, un drum inexistent in lumea reala, la capatul caruia ploaia se oprise si cartierul sau i se deschidea vederii. Marius urma sa intre in casa, dar impreuna cu ARIELA - MOARTEA, care avea sa-i propuna un targ.
*
Targul a fost : "Iti dai viata pentru ca Anna sa traiasca ?" Raspunsul : "DA. "
*
Asa ca reporterii nu au mai ajuns la locul accidentului   de cale ferata : s-au prabusit cu masina in Tausor, de pe un pod, incercand sa evite sa loveasca o fetita. 
*
 Asta DA, Diana ! Inca doua, trei, povestiri la inaltimea in care balenele bat agale apa din tarii cu cozi plate, si cuceresti lumea!

DIANA ALZNER - "MICROBUZUL" - AICI